„Săteanul crestin sau partea morală din Foaia Satului lucrată de Serdarul Constantin Aristia. Bucureşti. În Tipografia Sfintei Mitropolie. 1853. Preţul pentru DD. abonaţi carii au plătit înainte este trei sfanţi; dar pentru ceilalţi este cinci sfanţi.
Însă ca să aibă bărbatul drept de a fi iubit de soţiea sa, se cuvine să nu slăbească nici el întru ale sale cuvenite datorii către dânsa; se // cuvine a se păstra el tot cu chipul acela, cum era când şi-a dat dreapta înaintea altarului creştinesc, faţă cu legea ca şi cu toţi nuntaşii; se cuvine să nu se târască înaintea nevestei, ca un serv (slugă) făcând orişicum tot dupe voiea nevestei, şi să ajungă a nu mai fi în stare de a-i îndrepta greşelile; nici iar să nu se arate atât de aspru şi crud, încât să fie ca un tiran, care comandă o sclavă (roabă); căci şi una şi alta vatămă căsniciea.
Închipuieşte-ţi, omule, o căluşea frumoasă: căluşaoa este muierea în felul său; dar de inimă mândră, şi de natură chiar un armăsar foarte ager; aşadar vai! de bărbatul călăreţ care nu ştie să-încalece: îl trânteşte căluşeaoa de-i merge fulgii; şi din contra, când ştie călăreţul să strângă frâul bine, să stea drept călare, şi de când în când să-i resfire coama, cu mângâieri voiniceşti, să-i dea uşurel şi din pinteni, câteodată, şi fără veste, atunci armăsarul-căluşea să vezi cum îşi încoardă gâtul, cum îşi fâlfâie coama, cum îşi aruncă picioarele, cum învârteşte înferatele copite, cum se mândreşte măsurat şi merge frumos pe drum, ca mirele la nuntă; atunci tot omul care o vede parcă o şi aude zicând: Eu sânt foarte ferice, căci ştie să încalece voinicul meu comandir, şi bine mă caută, pentru că mă iubeşte.”
Sursa: Biblioteca Academiei Române – filiala Iași
