„Dintr-o predică pentru femei.
Într-o predică tipărită la anul 1720 de harnicul preot Sp., citim aceste cuvinte:
Natura mă trage ca să iubesc pe femeile, care sânt frumoase, galante, blănde, cinstite, de Dumnezeu temătoare și îmbrăcate curat și cu gust, ca și un cal frumos. Însușiri ca acestea știu eu cum trebue a fi respectate; asemenea știu iubi pe femeile care se pricep bine la iconomia casei, care cunosc din căutătura bărbatului voința lui; ei! atunci ne râde inima, când bărbatul venind acasă află asfeliu de ănger amabil, care pe el îl netezește cu albele sale măni, îl sărută, îl drăgostește și-i zice: Scumpul meu, unde ai ămblat, ce ai făcut, ce ai isprăvit? – și alte cuvinte dulci ca zăharul.
Dacă însă el are acasă o durduită mornăitoare, o vechitură ca și un armariu rămas de la străbuni, o ursoaică bursucată, o măță sgărietoare și certareță, o pele de vezure, ce tot bombăie, mum, mum, mum, care trăntește ușile una în sus, alta în jos, care și cănd ese afară ia vătraiu ori clește în mănă și iar se aruncă în ungheț pe vatră, care-ți face o fizionomie de buhe însuflătoare de spaimă, carea scoate supele și zămile tot din oala iadului, și căte toate de acestea unelte drăcești, eu nu le iubesc, iubească-le dracu, apoi le și ducă.
Așa este, că cuvintele părintelui Sp. sânt prea naive? N-avem ce să-i facem; unii oameni sănt făcuți de la natură, ca nicăiri să nu știe ascunde adevărul, cu atăt mai puțin dacă se află la preoți cuvăntănd din amvon. Ar fi o mare măngăiere, cănd lumea ar putea da de minciună pe părintele Sp. și noi ne-am bucura, cănd s-ar afla cineva, ca să scoață o comisie mixtă, aspră și dreaptă, carea să cerceteze // asupra sfinției sale, cum de au cutezat a cuvănta asfeliu și să dovediască și să razime cuvintele sale cu pilde culese din orașe și sate, de la munți și de la cămpii; iar dacă n-ar fi în stare a dovedi, să dea de gloabă neauzită pănă acuma în analele tribunalelor criminale femeiești.”
Sursa: Biblioteca Digitală BCU Cluj
