„Întru slava Sfintei și ceii de o Ființă, și de viață făcătoarei, și nedespărțitei Treimi a Tatălui, a Fiiului, și a Sfântului Duh, s-au tipărit acest Hronograf. Adecă, numărare de ani.
În zilele bine credinciosului Domn, Mihail Grigoriu Sturza Voevod. Cu blagosloveniia preaosfinții sale, Kirio Kir Veniamin, Mitropolit Sucevii și Moldaviei.
Prin osârdiia preacuvioșiei sale, Kir Mardarie, Arhimandritul și Starețul sfintelor monastiri Neamțul și Secul.
În tipografia sfintei monastiri Neamțul la anul 1837. Aprilie 14.
Din capitolul Istorie dinafară, și basne ellinești, spre mustrarea păgânătății lor, ce să afla în zilele lui Avraam, Isaac, și Iacov, și mai încoace.
Văzând Saturn, că tatăl lor Uranos, mulți fii naște, n-au binevoit la aceaia, de vreame ce voia ca el singur să fie moștenitoriu înpărăției, și au făcut un lucru strein și rușinos. Pre tatăl său l-au scopit cu secerea, ca el să nu mai nască copii, și au aruncat carnea acea tăiată cu sângele în marea, din care sânge ce să înpreunase cu spuma mării, s-au născut o copilă ce să chiema Venus, carea după aceaia au fost vestită curvă și a curvarilor dumnezeoaie. Iară Uranos de aceaia rană au murit, și n-au îngăduit pre Saturn frații și surorile, și norodul, și s-au încredințat împărățiia uniia din fiicele lui Uranos, ceii cu numele Vasileia, fiindcă prea înț(e)leaptă era, și cu anii mai mare decât toți frații și surorile. Și au luat Vasileia înpărățiia fecioară încă fiind, și dorind să aibă după sine moștenitoriu din rodul pântecelui său, ș-au luat eiiși bărbat pre firescul frate Ghiperion, și au născut cu dânsul doi fii parte bărbătească și muerească. Deci pre cea bărbătească parte o au numit Soare, iară pre cea muerească Luna […]
Iată ce fealiu era acei păgânești dumnezei! Curvari, pângăritori, preacurvari, silitori, vrăjitori, și de toate necurățiile, de toate mârșăviile prea plini, pentru carii atâtea basne mincinoase de Ellini s-au alcătuit, de râs vreadnice și singure râs. Oare să cade a să însura Dumnezeu, și a naște fii, și a curvi, nu numai dupre fire, ci și afară de fire? Oare să cuvine lui Dumnezeu a să priface în dobitoc, în pasere, în peaște, și ori în ce jivină? Oare a dumnezeeștii firi iaste, a să teame, a fugi, a să ascunde, și nici a ști ceale fiitoare, ci din descântece a căuta înștiințare? Ci destul iaste acum a ceale ellinești basne, care sânt nenumărate, și cine poate să le spue pre iale cu de-amăruntul; nu ajunge vreame de povestit. Destule sânt acestea spre dovadă, spre vădire, spre ocară, și osândirea prea spurcatei vieți dumnezeilor celor mârșavi, întru carii credea oamenii cei rătăciți, și să închina la idolii lor cu jertve.
Slavă lui Hristos Dumnezeului nostru, celui prea curat, celui nespurcat, celui fără de prihană, carele păcat n-au făcut, nici s-au aflat vicleșug în gura Lui. Întru carele noi credem, și ne închinăm Lui […]”
Sursa: Biblioteca Academiei Române – filiala Iași.
