„Spitalul amorului sau Cântătorul dorului, de Anton Pann. Ediția a doa. Broșura a II. București 1852. În Tipografia sa.

Cântec de dor
(Nu mai poci de ostenit)

Of!
Numai pociu de ostenit
Tot umblând după iubit,
Și nimic n-am folosit.

Mințile mi s-au smintit
Unghile mi s-au tocit,
Tălpile mi s-au belit,

Potecile’n crucișând,
Buturugile izbind
Și glodurile lovind.

Nu știu alții cum găsesc
Și pe placul lor iubesc,
Ca mine nu jinduiesc.

E vr’un fermec la mijloc,
Or că-s eu sec de noroc,
Și ursit să arz în foc.

Dorul meu nu are leac
Că cui plac, mie nu-mi plac,
Și care-mi plac, nu le plac.

Versurile însoțite de semne vocalice (în loc de note muzicale).

Cântec de dor
(Pe mine ce m-a mâncat)

Pe mine ce m-a mâncat,
M-au veștejit, m-au uscat,
Șapte fete dintr-un sat
Ș-o nevastă cu bărbat.

Dar nevasta dracului,
Mă spuse bărbatului,
Mi a’dus belea capului,
M-a făcut râs satului.

Fetele iar m-au lăsat
Că toate s-au măritat,
Au plecat după bărbat,
Și inima mi-au secat.

De nu credeți ce vorbesc,
Și vă pare că glumesc,
Toate să vi le numesc,
Să nu gândiți că bârfesc:

Una e Vișa lui Bran,
Alta e Mușa lui Stan
Cu care mă iubeam an,
Și luă pe nea Coman.

Una-i Voica dintre Tei,
Și Ilinca vara ei,
Ce-o iubeam ca ochii mei,
Și luă pe nea Matei.

Alta-i Floarea din vălcea
Și Safta care-mi plăcea,
Dar Marica le-ntrecea,
Rană inimi-mi făcea.

Verde, verde înfloiat,
Ce-a fost verde s-a uscat,
Ce-a-nflorit s-a scuturat,
Dar ce-am iubit n-am uitat.

Cântec de mahala
(Leliță Săftiță)

Leliță Săftiță!
- Auz neiculiță!
- Dar dacă auzi
De ce nu-mi răspunzi?

Că e mult d’aseară
De când șez p’afară
Poarta-ncunjurând
Și tot așteptând.

Vremea vremuește,
Cămașa-mi răcește,
Luna s-a ascuns,
Ploaia m-a ajuns.

Strășioară pică
Giubelușa-mi strică,
Nu-mi e de giubea
Ca de fermenea,

Că întâiași dată
Azi e înbrăcată,
Și de nu mă crezi
Deschide s-o vezi.

-Du-te, du-te Neică,
Du-te de te culcă,
Nu mai sta în drum
Că nu pociu acum,

Nu-ți mai pierde somnul
Că mi-a venit omul,
Și nu mă’nlesnesc
Nici să-ți mai vorbesc.

Du-te că e noapte
Să n’auză șoapte,
Că e vai de noi,
De noi amândoi.”

Sursa: Anton Pann, Spitalul amorului, București, 1852

Lipsește pagina de titlu.

„aflat-o ajunsă la atâta sărăcie și stricăciune, uitându-se multe cuvinte ale ei Românești, și în locul lor întrând altele streine, mai vârtos sârbești seau slavenești, cu prilejul întrebuințării acelor limbi, încât numiții neavând Gramatică, neavând Lexicon Românesc, neavând de unde să învețe regulat limba s-au văzut nevoiți a amesteca o mulțime de cuvinte slavenești, cu carele au stricat foarte mult curățeniia graiului Românesc, ce avea mai’naint de a se lepăda scrisoarea și cartea Latinească, aseminea fel de stricăciune limbei Românești fac până astăzi cărturarii neînvățați, încât dacă nu să va pune stavilă întrebuințării cuvintelor streine neromane, precum sânt ceale Sârbești sau Slavinești, Ungurești, Turcești și altele aseminea, și dacă în locul acestora nu se vor lua înapoi cuvintele ceale adevărate Românești părăsite și uitate, care se păstrează parte prin cărțile și docomentele vechi, parte prin gura poporului, și dacă nu vom întrebuința pe aceste în locul celor streine, precum au făcut toate națiile ce au voit a să cultivi, apoi să va înpresura graiul național din an în an, până ce va lipsi cu totul și prin aceasta va peri națiia noastră Românească, precum au perit toate națiile, ce ș-au părăsit limba lor. Drept tuturor carii să înpotrivescu cuvintelor adevărate Românești, ce acum au început învățații nației iarăși a le întrebuința, știut să fie că să fac dușmani nației lor Românești [...]”

„Luați, mâncați, acesta este trupul Mieu, carele să frânge pentru voi spre ertarea păcatelor.”

Sursa: Biblioteca Academiei Române – filiala Iași

„Icoana Pamentului sau Carte de Geografie, scrisă de Ioan Rus, Profesor de Hronologie, Geografie și Istoriea Universală, în Liceul episcopesc din Blaj. În Blaj, în Tipografia Seminariului. 1842.

Din „Precuvântare”.

În frumoasa Transilvanie Rumânii fac partea mai mare a lăcuitorilor; ei sânt aicea poporul cel mai vechiu; ei vorbesc o limbă dulce, frumos sunătoare, întocmită spre mare cultură; ei în această limbă plinesc cele dumnezeești în beserică și acasă; aceasta este cea mai lățită în mai sus numita țară, în carea vorbește Rumânul cu Ungurul și Sasul, Ungurul cu Sasul, ba și Sasii din osăbite ținuturi între sine.

Rumânii apăsați de nedreptățile tâmpurilor trecute, între grele furtuni ș-au păstrat până acum răligiea și limba, ca cele mai scumpe odoare a omenimii. Stările înpregiur au început a se schimba, și Rumânii nu mai pot a rămânea în starea de până acum. Razămul naționalității lor au fost în tâmpul trecut: răligiea, și, trăbue să mărturisim, neștiința, înpreunată cu ura altora cătră ei, și a lor cătră alte popoare. Cea dintâi nu poate să mai fie singură, și cele de pre urmă nu trebue să mai fie razăm naționalității.

Lumea au început a îmbrăca alt veșmânt, orizonul se resbună de toate părțile, lumina cam pintre nori pătrunde și spre răsăritul Europei, și promite, că ura și neștiința nu va mai putea fi părete despărțitoriu între popoare. Duhul tâmpului, de cumva nu va fi înapoi, nu va mai lăsa pre Rumâni în vechea neștiință, și trăbuința cul-//tivării lor au ajuns la inima chivernisirii și la atuturora, carii voesc folosul patriei și binele omenimii.

Se naște însă o greutate întristătoare pentru noi; că Ungurii ar voi a se plini cultura Rumânilor numai prin limba Ungurească: se fac dară planuri peste planuri de Ungurirea acestora, despre carea vorbesc foile publice fără sfială, ca despre nu știu ce lucru fericitoriu pentru patrie, voind a se întinde aceasta până și la cărțile besericești, și un comitat, a căruia mai toți lăcuitorii sânt Rumâni, făcu nu demult otărâre, ca în scoalele de pe sate să se învețe numai Ungurește. Ne rugăm D(o)mnilor! nu ne amărâți cu de acestea. De voiți binele nostru, fericirea noastră, de ce nu ne întrebați și pre noi? Sau de ce nu cercați batăr: au voim și noi? că bine nu se poate face cu sâla, și Domniea voastră v-ați măniea, când am zice, că ne faceți și ne voiți răul. Apoi Domniea voastră aveți scoale catolice, scoale răformate-calvinești, luterănești și unitărești, ba și pre Evrei nu-i turburați în orânduirea scoalelor sale. Lăsați dară, ca și noi un milion și mai bine de oameni, să avem parte în orânduirea scoalelor noastre; că scoalele, mai cu samă cele de jos, spre a fi folositoare, trăbue să fie legate cu beserica, și așa sânt și a Domniilor voastre [...]”

Suprafața („Ariea în m □”), populația („Înpoporarea în anul 1840”) și capitalele țărilor europene („Cetatea căpetenească”).

Sursa: Biblioteca Academiei Române – filiala Iași.

„Proect de reorganizația îmvățeturilor publice în Prințipatul Moldovei cu ofisul Prea Înălțatului Domn și întărirea pusă pe Anaforaua Obșteștii Adunări, din Sesia 1846. Iașii. Tipografia: Institutul Albinei. 1847.

Proect de organizația scoalelor în Moldova.

Împărțirea scoalelor.

Așăzămintele menite pentru îmvățătură în Prințipatul Moldovei sănt. A) Scoalele primare. B) Scoala fetelor. C) Scoala de meserie. D) Scoalele gradului al 2-le. E) Îmvățătura limbilor străine și a știinților Academice. F) Pansionatele private.

Despre Scoalele începătoare.

A. Scoalele începătoare sănt următoarele: în Capitală cinci și anume:

1. Scoala Vasiliană din Trei-Erarhi.
2. Scoala din Tatarași.
3. Scoala din Păcurari.
4. Scoala din Podul lungu.
5. Scoalele Armene.

Pe la duoăsprezece ținuturi căte una și anume:
1. Dorohoiu. 2. Botoșeni. 3. Fălticeni. 4. Piatra. 5. Romanu. 6. Bacău. 7. Focșeni. 8. Tecuciu. 9. Galați. 10. Bărladu cu Clasul fundației Codreanului. 11. Vasluiu. 12. Hușul, și două filiale, 1 la Tărgul-Frumos. 2 la Tărgu Ocnei.

Îmvățăturile acestor scoale începătoare, se fac în limba Romănă în curs de trei ani, și se alcătuesc din materiile arătate, la Secția XIX 121 tabloul sub litera A [...]

Secția XIV.
Despre Bibliotică și Cabinet de Fizică și Himie.

98. În urmarea prințipiilor așăzământului, Comisia va face o listă de cărțile cele clasice (mai de nevoe și mai folositoare în fiește care ram de știință) și se vor cumpăra pentru bibliotecă, spre a se pute consulta de Profesorii și scolerii la studiile lor. Nu se vor pute cumpăra însă multe de cât două eczemplare tot de ace scriere.

99. Biblioteca să se înzăstreze cu toate cărțile românești, tipărite pănă acum aice, sau aiurea, precum și cu manuscriptele ce ori unde se vor pute găsi, sau în original, sau în copie adiverită, și mai ales acele ce ar privi asupra Istoriei Naționale, asămine și cu toate cărțile istorice scrise în limbele streine, privitoare cătră nația Română.

100. Autorii sau editorii ce vor publica vre o sc(r)isoare în principat sânt datori a da gratis cinci ecsemplare pentru bibliotică. Biblioticarul se va îngriji de cărțile tipărite a se depune în Bibliotică [...]”

Sursa: Biblioteca Academiei Române – filiala Iași.

„Fabule alcătuite în limba moldovinească de D. Ioan Sirbu.

Chișineu
În Tipografia lui Popov
1851

Înainte cuvântare

Iubite cetitoriule!

Iroii timpurilor trecute ș-au câștigat nume pentru biruințele lor, iar învățații lumii pentru învățăturile lor, într-unii lucra mărinimia, într-alții genia și talentu, însă a tuturor acestor bărbați nume au rămas nemuritori. Negreșit, că această a noastră viețuire deși este numai păn la o vreme și toate sânt supusă putregiunii cu trupul, rămâind duhul nemuritori, dar pănă atunci când să va auzi acel răsunătoriu glas a trâmbiții, carele ne va scula din pre îndelungata și înmărmurita odihnă, pre rari sau poate nimene nu-ș va aduce aminte de noi, încet-încet ștergându-să cu desăvârșire pomenirea de pe fața acestui Ocian a vieții; ca și un fir de pai, când silnicul crivăț din aria lăcuinții îl suflă aruncându-l în văpaia pierzării ființii lui. Iar numele acelora, nu numai că în timpurile trecute și aceste de acum, dar (poate)

și în cele viitoare, va străbate auzul fieștecăruia.

Vechiul Fabulo-scriitor Ezop și acești mai dincoace, precum și Lafonten (La Fontaine) a Franțezilor, a Rosienilor Crâlov și alții, ș-au câștigat nemuritori nume, nu pentru aceia numai ca să-l căștige, ci pentru ca prin pildele lor atât să se folosească Patrioții cât și alte ghente.

Deci și eu, bunule cetitori! nu că asămănându-mă lor, dar nici acelui Grec Erostrat, carele au ars templul Artemisei din Efes, ce era pus în numărul celor șapte minuni ai vechimei, numai ca să-ș lasă numele său nemuritor, nu, ci pătruns fiind de scânteia dragostei, carele s-au ațițat în sufletul meu cătră fiii Românești, mai vârtos, văzind că limba aceasta fiind mai fiică a slăvitei și vechei mume Latine, ar fi de trebuință a o mai înzăstra, atunci când asămenia lucru să află

tălmăcit în multe limbi; eu nu m-am lenevit a le urma lor, și a traduce aceste Fabule în limba Moldovinească, care socot că îți vor fi de folos, și cred, că de ai ave ce mai mică picătură de sânge Român, ai sălta văzind în mânile tale această cărticică.

Deși în zioa de astăz, nourii cei întunecați a neștiinții s-au râșchirat și razele luminii înfrângându-să străbat cu nemărginit luciu în inimile toturora: omul, a căruia țântire prevede adâncimia lucrurilor, înțălege mai cu desăvârșire ceia ce este bun, și mai cu atenție poate giudica care lucruri sânt pentru dânsul mai folositoare; giudicata au luat vârf și s-au suit în jâlțul dreptății (de mi-i da voe a zice, că) și pravilele ei să înplinesc cu toată bunacuviință, căci de multele rază a luminării toate ale lu(i) s-au agerit; deși ghenealoghia lui nici odinioară nu va slăbi, și ai vede deosăbire // de l-ai asămăna cu cel vechiu, ca și cum, sfărămând o piatră mare proastă, dintr-o bucată să faci un idol pre frumos cu văpsele acoperit, iar cealaltă să o laș firească, și alăturându-le, n-ai crede, că idolul să fie din ace bucată: însă tocmai atuncea, când toate aceste le are, și mintea îi este înălțată și plină de idei, spre a o mai înbogăți și cu fapte potrivite aceștii de acum ființe a minții lui, ar trebui ca nici odinioară să nu lipsască de la el aduceria aminte de lucrul cel bun, care sălășluindu-să într-însul, îl silește a-l înplini.

De aș și face un proverb, că:
În vasul ce îl ai plin,
În zădar tu mai torni vin;
Au doară te folosește?
Nu vezi că să prăpădește? //

Dar tu ești întrebuințat în alte locuri cu numire de …, iar aicea ești ca o piatră în mâna lucrătoriului, care:

Cu cât trăești,
Cu atâta te cioplești (te înveți);
Și când de tot te pilești,
Atunci tu te săvârșăști.

Drept aceia, aduc în jitnița Patriotizmului, acel (m)ic grăunte, carele încă ce întâia oară ar pute sluji de (d)ovadă și semn a dragostei mele cătră tine.

Ioan Sirbu.

Broasca și boul

O broască văzind on Bou pe mal că’mbla,
Au vrut cu el a să asămăna;
Ea pizmătariță era,
Ș’au ș’inceput a să înfla.
Ian te uită sorioară, voi fi cât el?
Prietinii i-au zis: – Nici cum de puțântel!
Aceia au răspuns.
Dar acum, cât m-am înflat deajuns.
Ei numă-s? măcar on chic
M-am mai mărit? – Ba chiar nemic.
Dar acum? – Tot nemic. Tot s-au înflat,
Tot au suflat,
Și numai ce au câștigat:
Cu Boul nu s-au asămănat,
Dar din multa înflătură au crăpat.

Asăminia și la noi vedem nu unul:
Și de mierare, când vra meștaninul,
Să trăiască ca on grajdanin,
Iar acista, cât on bogat dvorianin?”

Sursa: Biblioteca Centrală Universitară „Mihai Eminescu” din Iași.

„Basme valahe”

„Probe alcătuite din propoziții legate logic sprijină afirmația că valaha este precumpănitor romanică. Trimit în această privință la parabola fiului risipitor, pe care Kopitar o citează mai întâi în daco-valahă, apoi în macedo-valahă.

O altă dovadă sunt următoarele fragmente de cântece care se găsesc, de asemenea, la (Eftimie) Murgu și care, după cum spune el, sunt luate din gura poporului de rând. În vreme ce locuitorii de la șes și din orașe s-au înstrăinat de mult de limba și, în genere, de obiceiurile străvechi, poporul de jos, mai cu seamă din ținuturi izolate, le rămâne acestora multă vreme credincios, oferind astfel, pe de-o parte, un sprijin pentru cunoașterea trecutului îndepărtat, pe de alta, celor lucizi din păturile de sus un îndreptar luminos care să-i scoată din rătăcire și să-i readucă pe drumul drept. Puritatea acestor strofe, și deci, aceea a limbii vorbite de oamenii de rând, reiese din faptul că Murgu le-a putut însoți de traducerea lor literală în latină. Deoarece, indiferent de valoarea pe care o au pentru problema noastră, ele pot oferi o lectură plăcută, le-am adăugat, în vederea celor care nu cunosc niciuna din aceste două limbi, traducerea corespunzătoare germană.

4. Psihologie și mod de viață

În calitate de lucrători, deși li s-ar putea aduce numeroase reproșuri, valahii nu aparțin cetățenilor lipsiți de destoinicie. Și mai puțin decât bărbaților ar fi de imputat ceva femeilor, despre care se poate mai degrabă spune că sunt motorul vieții casnice. Femeia valahă toarce, coase, țese, spală, coace, gătește, crește și hrănește copiii, toate astea alături de munca la câmp sau de activitățile lucrative propriu-zise pe care le împarte cu bărbatul. Acesta

își umple timpul, pe care ea îl folosește în gospodărie, cu treburi cetățenești. Aici intră, firește, și lungile dezbateri publice, desfășurate în piața din fața bisericii sau a postului de poliție, în legătură cu soarta comunității, prilej cu care destul de des își găsește locul și popasul la cârciumă.

Dacă valahul are o mare aplecare către dolce farniente și către o viață tihnită de domn, iar la muncă nu se arată nici pe departe atât de voinic și de viguros ca maghiarul, totuși nu i se poate tăgădui eficiența. Căci nici un popor nu cultivă atât de frumos porumbul, acest fruct al cărui nume în dialectul germanei de sud, welschkorn (grâu romanic), îl desemnează ca fiind o moștenire specială a popoarelor romanice; de asemenea, valahul nu cultivă defel cea mai neînsemnată parte din grâul bănățean, binecunoscut în comerț. În ce privește însă pomicultura, în special prunii, n-am văzut pe nicăieri livezi mai frumoase ca la valahii din zona de munte [...]”

Sursa traducerii: Arthur și Albert Schott, Basme valahe. Traducere, prefață și note de Viorica Nișcov, Iași, 2003
Sursa imaginilor: Arthur Schott, Albert Schott, Walachische Mährchen, Stuttgart und Tübingen, 1845

„Temperatura din această țară, ca și aspectul ei sunt foarte deosebite după diferitele locuri în care le observi: de pildă aerul este foarte răcoros în munții dinspre miazănoapte, pe când în partea de miazăzi căldura este foarte mare. La București (Bukarest), unde temperatura este moderată, termometrul lui Réaumur, așezat la umbră, se ridică câteodată vara până la 29° și 30° (37.5°C) și coboară iarna până la -12° (-15°C).

Țara Românească (La Valachie) este expusă unor vânturi foarte puternice: cele care bat la începutul verii și care se pornesc de obicei la câteva clipe după asfințitul soarelui, pot fi comparate cu marile furtuni; vârtejul de praf pe care-l ridică, norii întunecați care le însoțesc îngrozesc adeseori pe cei mai slabi de înger, care le iau drept semne prevestitoare

ale unor cutremure de pământ, care nu sunt prea rare aici. S-au produs chiar unele violente în diferite epoci: se pomenește mai ales cel din octombrie 1802, care a lăsat o impresie adâncă asupra românilor (Valaques). Vântul de răsărit, care aproape în toate celelalte părți din Europa aduce secetă, provoacă în Țara Românească ploi îmbelșugate; acestea provin din masele de aer aduse în această țară și care, trecând deasupra Mării negre, vin încărcate cu foarte multe particule de apă ce formează apoi norii și ploile revărsate asupra Țării Românești.

Deși la București sunt ani cu foarte multă zăpadă iarna și ploi foarte bogate primăvara, nu se constată totuși mai multe zile umede decât uscate; aș spune chiar după propriile mele observații atente, că nu cred să fi căzut pe pământul acestui oraș mai mult de 15-16 degete de apă (405-432 mm) în // tot cursul anului 1817 [...] Înălțimea medie a barometrului la București este de 27 de degete și jumătate.”

Sursa traducerii: Paul Cernovodeanu, Călători străini despre Țările Române în secolul al XIX-lea, vol. I (1801-1821), București, 2004 (pe www.digibuc.ro)
Sursa imaginilor: François Recordon, Lettres sur la Valachie, Paris, 1821

Protestație în numele Moldovei, a omenirei și a lui Dumnezeu

„În numele Moldovei, a omenirei și a lui Dumnezeu!

Fraților romăni din toată Romănia! Vă chem să fiți marturi la nelegiuirile guvernului Prințului Moldovei, Mihail Sturza, carele de patrusprezece ani s-au arătat prin toate faptele sale dușmanul cel mai aprig al nației noastre! Veniți cu toți să protestăm în fața lumei împrotiva sistemului varvar și corrumpător ce au întrebuințat pănă acum acest Domnitor pornit de patimi, spre a ținea Moldova în lanțuri și în întunecime! Veniți cu toți să protestăm în numele Patriei, a Omenirei și a lui Dumnezeu, înprotiva tiraniei machiavelice a acestui om care nu respectează nici Patrie, nici Omenire, nici Dumnezeu!

De 14 ani, Mihail Sturza, stăpănit de nesațiul iubirei de argint, se slujește de măsurele cele mai arbitrare, și de chipurile cele mai nerușinate pentru de a-și îndestula patima răpirei; dar, spre nenorocirea țării, acea patimă este neîndestulată, căci ea nu are hotare.

De 14 ani, Mihail Sturza înarmat cu otrava corrumperei stinge simțirele de omenire și de cinste din inimele supușilor sei, degradează caracterul nației, o comprometează în ochii Evropei și îi dă o direcție care îl duce pe calea peirei.

De 14 ani, Mihail Sturza răstălmăcește și calcă cuprinsul Reglementului Organic în interesul seu particular. El vinde rangurile boieriei; vinde posturile statului de la cele mai mici pănă la cele mai nalte; vinde scaunele clerului; vinde hotărirele judecătorești; vinde măsurile administrative; vinde cinstea, vinde cugetul oamenilor; vinde drepturile Patriei noastre! El vinde orice se poate vinde sau nu, și adună aur peste aur, milioane piste milioane pe care le scoate afară din țeară pentru ca să o sărăcească încă mai mult!

De cănd s-au suit pe tron, Mihail Sturza a luat Moldova în arendă, și așa de strașnic a stors-o în mănele sale părintești, că din venitul de 12.000 galbini ce avea la anul 1834, el au izbutit a avea în zioa de astăzi 1848, un venit de mai mult de 200.000 galbeni.

De când au apucat sceptrul în mănă, Mihail Sturza nemulțămindu-se numai cu înmulțirea averilor sale din averea țării, a țintit necontenit la dărămarea nației noastre. Pe toți oamenii cu iubire de dreptate i-au depărtat din slujbele Statului, sau deși au încredințat posturi la unii din ei, au căutat să-i comprometeze în ochii obștiei, pentru ca nici un Moldovan să nu rămâe nepătat și pentru ca toți să fie instrumenturi oarbe ale patimilor sale. Pe toți bunii patrioți ce s-au împotrivit sistemului său de corrumpere, i-au prigonit și îi prigonește ăncă cu o dușmănie neîmpăcată. Pe mulți răi huliți de opinia publică i-au adunat pe lăngă tronul seu și le-au înlesnit mijloace de prădăciuni fără margini. Pe țarani i-au adus în cea mai crudă și mai jalnică stare prin asupriri nesfârșite, și la cel mai de pe urmă grad de ticăloșie prin biruri grele și rău împărțite. Toate mijloacele de propășire a neamului românesc din Moldova le-au nimicit; școalele le-au lăsat în neîngrijire; Academia din Iași a desființat-o pe jumătate; lanțuri tiparului au pus; foile publice cele mai bune le-au închis; întreprinderile de îmbunătățiri publice le-au oprit! și toate aceste fapte nelegiuite le-au desăvârșit prin poronci arbitrare și împrotivitoare atăt obiceiurilor și pravelilor pământului cât și cuprinsului Reglementului! [...]”

Sursa: www.digibuc.ro

„Poezii a lui Aga G. Asachi, mădulariu Academiei de Roma. Eșii. În Tipografia Albinei. 1836.

Înainte-cuvânt.

Toate limbele au început a lor carieră literară prin Poezie, pentru că simțirea, ce este a ei mumă, timpuriu să deșteaptă în om, când cunoștințile să căștigă numai prin îndelungate ostenele.

Această plecare cătră versuire, să însamnă și între Români, mai ales de când raza culturei au început a ni lumina. De asemene au fost și acele întăi a mele îndeletniciri, din care, ca o pârgă literară, câte au scăpat de focul anului 1827, cutez astiz a da la lumină următoarea Culegere.

Îndreptat de pilde clasice și de firea limbei, m-am sirguit a urma sistemei care cere: ca Poezia, ce este productul cel mai ales a cugetării prin simțire înălțată, să răsune prin ziceri elegante și armonioase, încăt de asemene prelucrată fiind limba, va putea odineoare a să arăta vrednică de a ei strălucită spiță cu acea Italiană.

Întăile mele compuneri Românești sănt din 1812, din care unele pe rând, răzlețite, s-au fost publicat. Înaintindu-mă cu această cercare, în deosebite feliuri scrisă, doresc a îndemna pe iubitorii de Poezie, ca prin a lor talant să îndeplineză un ram atâta de plăcut, carile spre bine va înriuri asupra limbei și haractirul compatrioților.

G. Asachi.

Eșii 1 Martie 1836.

Cătră Italia
1812

Odă

Vă urez frumoase țermuri ale Auzoniei antice,
Cungiurate de mări gemeni, împărțite d’Apenin,
Unde lăngă dafin verde crește olivul cel ferice,
Unde floarea nu să trece subt un ceriu ce-i tot senin,
Unde monumenturi mândre-a lumei domnitoarei ghinte
Înviază mii icoane la aducirea aminte.

Vă urez!.. că cine poate fără sevas ș’umilință,
Acea pulbere să calce al Iroilor mormânt?
Ce în curs de ani o mie a stătut în biruință,
Ș’astăzi vii sânt prin ecsemple de virtute și cuvânt.

Încât în asemănare, nu au fost subt orice nume
Mai măreț nimic nici trainic de când omul este-n lume.

Pe a Tibrului șes Roma tăbărâtă-i ca un munte,
Din palaturi surupate și mormânturi adunat,
Între care Capitolul o căruntă nalță frunte,
Ce de varvari și de timpuri cu respect i s-a pastrat;
Unde un popor de statui, a lui Fidias urzire,
Vânta Greciei ș’a Romei îmi arată la privire.

Între sfărămate temple, obelisce și coloane;
Ca un turm de fer întreagă stă colona lui Traian,
Pre ia văd Istrul să pleacă Iasienei legheoane,
Cum cu patria sa pere a Decebalului oștean.
Și cum în deșărta Dacie popor nou să-ntemeiază,
De unde limba, legi și nume a Românilor derează.

Când în codru, vechiu stejarul au răpus de bătrănețe,
Din a sa mânoasă țărnă cresc plăcute floricele,
Așa dup’a Romei paos în alese frumusețe,
Răsărit-au noi luceferi prin Ariost și Rafaele,
Galileu, Colomb, ș-Italiei; ce prin genia lor luce,
Ca-n vechime lumea astăzi necurmat tribut aduce.

În grădina asta Europei, unde rostul dulce sună,
Zugrăveala și armonia, prin un farmec au supus
Pe a lumei Domni și sclavii, carii purure s-adună
Plini de dorul ammirărei, de la Nord și de l’Apus;
Un Român a Dacei vine la strămoși, ca să sărute
Țărna de pe a lor mormânturi și să-nvețe a lor virtute!

La întroducerea limbei naționale în publica îmvățătură

Sonnetu

Cele neguri ce-s în ripa Aheronului născute,
A lor aripi întinsesă prest’ al Dachiei câmpie,
Iar fantomi a nopței oarbe, prin un somn de trăndăvie,
Țănea mult timp îngănată a Românilor vârtute.

Musele’n nemernicie spăimântate umbla și mute,
Neputând a Patrii limbă din uitare să învie,
Și păstorii numai singuri cu-ntristată armonie,
Românesc răsuna cântic pre cimpoi și alăute.

Însă Pronia ‘ndurată a sfărmat fatale fiere,
Ș-a doritului luceafăr ni răsare acum scântea,
Ce pre soarile minește de la depărtate sfere.

Așteptând Românii ziua, când văzusă raza’ntea,
Înălțând spre ceriul ochii, c-un suspin de mângâiere,
A’nvierei nostre, zis-au, ziua-ntăi va fi acea!”

Sursa: Biblioteca Centrală Universitară „Mihai Eminescu” din Iași

Aprodul Purice. Anecdot istoric. De C. Negruțți. Eșii. În Tipografia Albinei. 1837.

Aprodul Purice

Ciocărlia cea voioasă în văzduh se legăna
Ș-înturnarea primăverii prin dulci ciripiri sărba,
Plugariul cu hărnicie s-apucasă de arat
Pământul ce era încă d-al său sânge înundat;
Uitas-acum Moldovanul trecutele lui nevoi,
Și cu fluerul la gură, păstorașul lângă oi,
Cânta dragostele sale. Vai mie! nu putea ști,
Că vrăjmașu-ntr-a lui țară stă gata a năvăli.

Hroiot Comandirul falnic a dârjilor ungureni,
Nu putea înghiți ciuda ce avea pe Moldoveni —
Care în mai multe rânduri, pururea-i au arătat,
Că nume de viteaz mare pe nedrept ș-au câștigat —
Deci auzind cum că Stefan Domnul lor atunci s-afla
În ținuturi depărtate, având cu el oastea sa,
Socoti că-i bun prilejul de el a să folosi,
De Moldoveni și de Stefan odată a-ș răsplăti;
Să poată c-o lovitură acea rușine spăla,
Ce româneștile arme săpasă pe fruntea sa.
Așadar adunând noaptea pre toți Ofițerii sei,
Le spusă a lui socotință, și le zisă: Frații mei!
Știți c-acești români selbatici, vrăjmași aprigi, ne-mpăcați,
Uciseră multă gloată dintr-ai noștri bravi soldați;

Știți că îmbătați de sânge în țara noastr-au întrat,
Și că foc și pustiire pe urmă-le au lăsat;
Iar noi care bărbătește ne lupta n-am lipsit,
De abia numai prin fugă viața ne-am mântuit,
Ș-atâte cununi de dafne ce-n războae am adunat
Moldovanul cel obraznic în picioare le-au călcat;
Au doar această necinste, batjocorire și rău,
N-a să aibă răsplătire de la dreptul Dumnezeu?
N-a să mai sosască vremea să ne răsbunăm și noi,
S-arătăm c-în Unguri curge sânge de viteji Eroi?
Vremea este îndămână, prilejul favoritor,
Oastea le este departe, și cu ea-i și Domnul lor;
Mergiți dar, șî-n astă noapte catanile vă gătiți
Și când va miji de zioă, cu toții pe cai să fiți,
Ca cu-n marș repede, grabnic, fară veste să-i călcăm
Și cine sânt Ungureanii și Hroiot să le-arătăm.

Să măgulea Ungureanul cu visul amăgitor,
C-o țară făr-apărare va pustii pre ușor,
Ș-întru a sa nebunie acum părea că vedea
Lacrămile cum să varsă, și sângele cum curgea;
Dar dreptatea Provederii n-au putut îngădui,
Gândul seu cel sângeratic să se poată săvârși,
Și Dumnezeu milostivul p-al seu norod credincios,
Nu-l va lăsa în călcarea Ungurului furios.
Deci Sfântul Duh cu-ndurare pe un romăn nestăvind,
Ce de mult să afla încă între Ungureni slujind,

Și carele auzise tot planul acel cumplit,
Ce-asupra patriei sale Ungurii au slimuit,
Măcar că era nemernic, pribegit din țara sa
Însă simțire română în inimă-i tot s-afla;
Așadar în vălmășagul ce gătirea prileji,
Încălecând cu grăbire cătră Moldova porni.
După ce eși din lagăr alergă necontenit
Toată noaptea, păn-ajunsă când soarele au răsărit
În oraș la Roman, unde pe părcălabul găsând,
Primejdia care vine abia a-i spune apucând,
De trudă și osteneală au și căzut leșinat
Iar calul seu lângă dânsul răsuflare’ ș-au și dat.

De îndată Părcălabul un minut n-au zăbovit
Și un curier în pripă, la Stefan au și pornit;
Iar satelor de pe mărgini, porunci a să găti
Cu coase, săcuri, topoare  cu ce vor putea găsi,
Totodată dând de știre și pe la boierinași
Ca cu oamenii de oaste, cu ai lor vecini și slujbași,
Cu toții cu mic și mare, să grăbeasc-a alerga
La șesurile Moldovei unde și el să afla;
Apoi strângând Călărașii și parte din tărgoveți
Înarmați cu lănci, cu săbii, cu arce și cu săneți,
Să trasă din târg afară cu mica urdia sa,
Și pre dușman fără frică ca să vie îl aștepta [...]”

Sursa: Biblioteca Centrală Universitară „Mihai Eminescu” din Iași

„Balade adunate și îndreptate de V. Alecsandri. Partea I. Iașii. Tipografiea Buciumului Roman. 1852

Poezia poporală a romănilor

Romănul e născut poet!
Înzestrat de natură cu o închipuire înaltă și cu o inimă simțitoare, el își revarsă toate tainele sufletului în melodii plăcute și în poezii improvizate… căci nu știe ăncă nici a ceti nici a scrie.

De-l muncește dorul, de-l cuprinde veselia, de-l minunează vreo faptă măreață, el își căntă durerile și mulțemirile; își căntă iroii țerii, și astfel sufletul lui este un isvor nesfârșit de dulce poezie.

Romăn Grue-Grozovanu

    Sus pe cămpul Nistrului,
Sub poalele cerului,
La coada Ialpăului,
Unde fat’ Zmeoaicele
Și s-adun’ zărnoaicele
Și s-adăp’ Leuaicele..
Multe-s, frate, și mai multe
Corturi mari, corturi mărunte!
Ear în chiar mijlocul lor
Nalță-se-un cort de covor,
Un cort mare și rotat…
Mult și mândru, narămzat,
De țăruși de-argint legat
Cu sferi albe de matasă…
Parcă-i cort de-npărăteasă!
Dar într-însul cine șede? //
Dar în el cine se vede?
Ghirai Hanul cel bătrân,
Cu hamger bogat la sân!
Mulți Tatari stau înpregiur,
Cu ochi mici ca ochi de ciur,
Și stau toți îngenuncheți
Pe covor cu perii creți;
Ear la ușa cortului,
Sub ștejarul mortului,
Este-un biet romăn legat,
Legat strins și ferecat
Ca un mare vinovat!
Romăn Grue Grozovanu
Grozovanu Moldovanu!
Care-a sărăcit pe hanul.
Doi Tatari țapa-i gătesc,
Doi amar îl chinuesc,
Dar el căntă-n veselie
Parcă-ar fi la cununie! [...]

Din partea II (1853)

Movila lui Burcel

    Într-o zi de serbătoare
Resărea un măndru soare
Care lumea-nveselea
Și cu aur o-nvălea.
Clopotele resuna…
Tunurile clătina,
Armasarii spumega,
Frâile și le mușca.
Steagurile se-nălța
Și deodată se-nchina,
Că deodată se ivia,
Ca alt soare strelucia
Domnul Ștefan cel vestit
Domnul cel nebiruit
Care iute-ncăleca
Și cu mult alai pleca
Din ograda curței lui

    La biserică-n Vaslui.
Cănd, aproape de întrare,
S-auzia în depărtare
Glas de om ce striga tare:
    Hăis, ho, ța, ho, Bourean,
    Trage brazda pe tăpșan.
Ștefan vodă-l auzia,
Pe loc calul își oprea,
Cinci Panțâri își alegea
Și din gură-așa grăia;
Auzit-ați, auzit
    Glas de romăn necăjit?
    Într-o clipă să-l găsiți,
    Și cu el aici să fiți!..
Cinci Panțiri curănd pornea,
Pe Vaslui în sus mergea
Și zăria într-o movilă
Un romăn arând în silă
Și movila brăzduind
Și din gură chiuind:
   Hăis, ho, ța, ho, Bourean,
    Trage brazda pe tăpșan.
Panțârii descăleca,
Pe romăn îl fereca,
La Vaslui îl aducea
Și la Domnul mi-l ducea:

    – Măi romăne, să n-ai teamă,
    Spune noă cum te chiamă?
    – Teamă n-am că sânt romăn!
    Teamă n-am, că-mi ești stăpân,
    Tu ești Ștefan cel mare
    Care-n lume seamăn n-are,
    Și eu sânt șoiman Burcel
    Puișor de voinicel.
    – Să trăești dacă n-ai teamă!
    Dă-ne noă bună seamă:
    Cum de te-ai păcătuit
    Să te-apuci de plugărit,
    Tocma-n zi de serbătoare,
    Tocma-n ceas de închinare?
    – Doamne! pun măna la pept
    Și mă giur să-ți spun cu drept
    Pân-a n-ajunge plugar
    Aveam falnic harmasar
    Ș-o ghioagă nestrujită
    Cu piroane țintuită
    Care, cănd o învărteam,
    Pin dușmani proașcă făceam,
    Căte opt pe loc turteam!
    Alelei! pe cănd eram
    Om întreg de mă luptam
    Mulți dușmani am mai stricat! [...]”

Sursa: Biblioteca Centrală Universitară „Mihai Eminescu” din Iași

„Sfânta și Dumnezeiasca Evanghelie acuma întâi tipărită, întru al doilea an, din a patra Domnie a Țărăi Rumânești, a prea luminatului și prea înălțatului Domn Io Constantin Nicolae Voevod. Cu blagosloveniia prea sfințitului Mitropolit al Ungrovlahiei Kir Neofit și cu toată osârdiia și cheltuiala sfinției sale iubitoriului de Dumnezeu Kir Climent, Episcopul Râmnicului. În Sfânta Episcopie a Râmnicului. La anii de la Facerea Lumii 7254, iară de la Hristos 1746.

Stihuri poetice 10 asupra Stemei prea luminatului slăvitului și blagocestivului Io Constandin Nicolae voevod:

Doao închipuiri ce în pecete s-au însemnat,
Domnul Constantin de la Hristos ne-au dat.
Bourul stăpân Moldovei îl adeverează,
Corbul Vlahiei Domn îl încredințează.
Amândoao Steme de Domnie încorunat,
Pre acest de bun neam Mavrocordat.
Pre Domnul Constandin cel de bună Viță,
Păzească-l Dumnezeu cu multă biruință.
Ce acum domneaște Țara Rumânească,
Domnul păzească ca s-o stăpânească.

Preblagocestivului, prea luminatului, prea înălțatului și oblăduitoriului a toată Țara Ungrovlahiia, Domnului Domnului nostru Io Constandin Nicolae voevod, sănătate, viiață îndelungată, pace și spăsenie de la Dumnezeu, ca să dăruiască Măriei tale, rugăm.

Tot lucrul iaste mai bun, și mai lăudat întru această lume. Luminate și prea Milostive Doamne, folosul și facerea binelui de obște, și iară a căștiga cineva numele muritoriu. Și pentru ce sânt mai lăudate aceaste doo. Pentru căci cu folosul și binele de obște iaste lucru Dumnezeesc. Iară căștigarea numelui nemuritor, încă să veade a fi lucru de-a pururea lăudat, și cât viețuiaște omul întru această lume, și încă și după ce să mută dintru această viiață, și de aceasta avem bune dovediri din faptele oamenilor celor vechi, căci că ei s-au dus din lumea aceasta, iară numele lor și istoriile lor sânt pănă astăzi în mii de cărți. Pentru aceaia zice Isus Sirah: Omule cât ești pre lume sileaște-te pentru nume, că numai acesta rămâne după moarte, ca o mie de comori de aur. Deci, de aceaste doao lucruri vedem pe Măria ta că pururea te nevoiești a le căștiga. Întâi cu folosul facerii binelui de obște, și multa sârguială și nevoință ce arăți, ca să crească și să să lățască cuvântul Sfintei Scripturi, nu numai în țara Măriei tale, ci în toate țărăle și ținuturile ce vorbesc în limba Rumănească. Poruncind a să scrie și a să tipări multe fealiuri de cărți, spre folosul a tot sufletul creștinesc, aceasta este căștigarea numelui care rămâne nemuritoriu după moarte. Deci, și eu smeritul Episcop al Râmnicului-Noul Severin, cu bun sfatul și voia Măriei tale, am dat în tipar această Dumnezeiască și podoabă mai aleasă a Sfintei Besearici Sfânta Evanghelie (zic) pre limba Rumânească, spre folosul a tot sufletul creștinesc și întru nemuritoare pomenirea numelui Măriei tale [...]

Ioanne prea fericite,
Al lui Hristos apostol iubite.
Că Domnul cel prea putearnic
Te-au ales capreună vreadnic,
Ca pre creștini să-i întărești
Și pre eretici să-i smerești.”

Sursa: Biblioteca Academiei Române – filiala Iași

„Mineiul, luna lui Ianuarie, carea s-au tipărit acum întâiu Rumăneaște, în zilele Prealuminatului Domn Io Alexandru Ipsilant voevod, cu blagosloveniia preasfințitului Mitropolit al Uggrovlahiei Kir Grigorie. Prin nevoința și tâlmăcirea iubitoriului de Dumnezeu Kir Chesarie, Episcopul Râmnicului. În Sfânta Episcopie a Râmnicului. La anul de la Hristos 1779. De Popa Costandin Tipograful Râm(nicului) și de Popa Costandin Mihalovici Tip(ograf).

Stihuri 5 îndoite asupra Peceții prea înălțatului și binecredinciosului Io Alexandru Ipsilant Voevod:

La întâia zi a aceștii luni ni s-au arătat noao mântuire,
Prin tăiarea înprejur a lui Hristos, dobândind înnoire.
Și Dascalii Besearicii dintr-aceastaș au făcut începătură,
A număra anii de iznoavă, lăsând cea veache figură.
În anii lui Alexandru Ipsilant Dachia să înnoiaște,
Și prin râvna ce s-o arată Besearica să înpodobeaște.
Prin tipariu acestor Cărți care în vreamea lui s-au început,
Aceastea care netâlmăcite mulți ani ascunse au zăcut,
Domnul să-i dăruiască mărirei sale anilor prelungire,
Ca să vază în zilele lui și fericită săvârșire.
Și pre Țara aceasta cu pace să o stăpânească,
Rugăm pre Pruncul cel ce s-au tăiat înprejur ca să dăruiască.

Din cuvântarea Episcopului Râmnicului:

Prea Creștinul înpărat Constandin cel Mare din descoperire Dumnezeiască mutând Schiptrurile ale Romei ceii Vechi la Roma cea Noao, Ochiul Răsăritului, Pohvala (=lauda) Hirii prea Minunatul Vizantie, și după numele său Constandinopoli au adus într-însa și obiceaiurile Râmului celui Vechiu. De la acest sfânt înpărat pre cum alte bune orânduieli s-au dat spre podoabă la Besearică, așa și înceaperea lui Ianuarie s-au așăzat Praznic de An Nou. Eu când văz Prințipaturile Țării Rumânești că din vechime schimbă dregătoriile la înceaperea lui Ianuarie, An Nou numindu-l și prăznuindu-l, întorc ochii miei înapoi la Veacurile trecute și de-abia pomenite, crez cu gândul ceaia ce cetesc prin Istorii, și mai vârtos pe istoricul Lion pre carele îl întăreaște Meletie Gheograful Cap 24, scriind pentru Misiia, unde curat vădeaște că Traian înpăratul după ce au supus pre Dachi cu piarderea lui Dichebal, au trecut mulțime de Râmleani în părțile aceastea, făcându-i pre unii proști lăcuitori, pre alții stăpânii lăcuitorilor. De unde să face nu fără de cuvânt simberazma că Prințipaturile Rumânești ca niște apichii ale Râmleanilor urmează de la aducere și ale lor obiceaiuri. Iar când văz și pre istoricul Bo, că arată pre marele Constandin înpăratul că ar fi avut lucruri ostășești într-aceaste locuri, la care și Meletie Gheograful scriind pentru Misiia de Sus, arată pre acest sfânt înpărat tăbărât cu oștile aproape de Silistra. Nu mă sfiesc a da socoteală că marele Constandin câlcând ale acestui loc părți, sau însuși întâiu au adus obiceaiurile Râmleanilor, sau le-au întărit găsindu-le, ca un înpărat al Râmului celui Nou. Ci ori de la Traian sau dela Marele Constandin, de să trag cu urmarea aceaste obiceaiuri, nu fac filonichie. Însă eu dintru aceastea descoperiu lucruri minunate. Aflu liniia Neamului Rumânesc, din vechiu trăgându-să din slăvitul Neam al Romanilor (Valahii numindu-să după limba Slovenească), a cărora Slavă au strălucit înpreună unde ș-au întins și soarele razele [...]”

Sursa: Biblioteca Academiei Române – filiala Iași

„Mineiul, luna lui Noemvrie, care s-au tipărit acum întâiu Rumâneaște, în zilele prea Luminatului Domn Io Alexandru Ipsilant Voevod, cu blagosloveniia prea Sfințitului Mitropolit al Uggrovlahiei Kir Grigorie, prin nevoința și tâlmăcirea iubitoriului de Dumnezeu Kir Chesarie, Episcopul Râmnicului, în Sfânta Episcopie a Râmnicului, la anul de la Hristos 1778. De Popa Costandin Tipograful Râm(nicului) și de Dimitrie Mihai Popovici Tip(ograf).

Stihuri politice 5 asupra Coroanei prea Înălțatului, slăvitului și binecredinciosului Domn Io Alexandru Ioann Ipsilant voevod:

Corbul odinioară pre Ilie au hrănit
și Dumnezeiasca Poruncă au plinit.
Carele în gura sa ține Crucea cea Cinstită,
Ceaia ce iaste din Darul lui Iisus armă nebiruită.
Aceasta s-au dat nădeajde și tărie de la Cel prea Înalt,
Înălțimei Tale Doamne Alexandre Ipsilant.
Prin carea pre toți vrăjmașii să biruești,
Ca Luminata și Slăvita Domnie să-ți întărești.
Întărească-te dar Dumnezeu întru Domnie cu mare biruință,
Pre cum și noi ne rugăm cu fierbinte umilință.

La toată persoana ce să va îndeletnici a ceti, dând cea întru Hristos înbrățișare, rog pre același Dătătoriu de Haruri a-i dărui toată Fericirea.

Trei Epohas, adecă Veacuri însemnate au avut Țara Rumânească. Un Veac au fost întru carele s-au luptat cu războae, altul întru carele s-au început zidirea mănăstirilor celor domnești, altul întru carele s-au început tâlmăcirea cărților dupre slovenie pe Limba Rumânească.

Țara Rumânească când avea războae, să numiia Dachiia, și lăcuitorii ei Dachi și Gheti, carii au avut războae cu înpărații Râmleani, însă de la Avgust Chesar, prelungindu-se războaele până la Traian și Sevir, fiind Dicheval pe aceale vremi voevod Dachilor, după cum Dion și Zonara cei ce istoresc de Traian anume arată pe Dicheval cum că au avut războiu cu Dometian și cu Traian Înpăratul.

Iar zidirea mănăstirilor s-au început de la Radul Voevod ce-i zic Negrul, întâiul Domn al Țării, carele au zidit Mănăstirea din Câmpul Lung și Besearica din Târgul Argeșului, unde să află Sfintele Moaște ale Muceniții Filoftia.

Iară tâlmăcirea s-au început în zilele lui Matei voevod Basarab și s-au adăogit în zilele lui Șărban Voevod Basarab. Iară la cea desăvârșit podoabă au venit în zilele lui Constandin Voevod Basarab Brâncoveanul, prin osârdiia lui Kir Damaschin, Episcopul de Râmnic.

Din Veacul Războiului avem înștiințări: ne-au rămas seamne pline de întristăciune, că Dicheval s-au săvârșit în robie, în Beligrad, iară a lui Traian și Sevir Pomenirea să săvârșaște cu picioarele podului de piatră și cu sfărâmarea turnului care până acum stau în marginile Dunării lângă Orașul Cerneții.

Iară din Zidirea Mănăstirilor să slăveaște Dumnezeu cu bună orânduială: să pomeneaște Numele și să laudă Râvna Ctitorilor Domni, își găsesc răpaos într-însele cei ce fug din Politie, precum și mulți din Politie ajung din ajutoriul lor [...]”

Sursa: www.dacoromanica.ro

„Acte privitoare la istoria Rusiei de Vest”, tom I, Sankt Petersburg, 1846

„Io Ștefan Voevod, din mila lui Dumnezeu Domn al Țării Moldovei, ne-a poruncit să-ți grăim ție, marelui cneaz Ivan Vasilievici, acestea: că și mai înainte de aceasta am fost trimis la voi pe solul nostru Șandru diacul, ca să vă împăcați cu ginerele vostru, cu marele cneaz Alexandri, iar voi, prin solii noștri Fedor Isăescul și același diac Șandru, ba și prin solul vostru Michita diacul, ați trimis la noi și ne-ați răspuns despre aceasta astfel: că s-a petrecut între voi acest lucru, că Alexandru, ginerele vostru, nu se ține față de voi de pacea încheiată și de jurământul ce a avut cu voi. Noi toate acestea le-am înțeles deplin, și am trimis un sol la ginerele vostru, la marele cneaz Alexandru al Litvei, pe același sol al nostru pe care l-am trimis și la voi, pe Constantin diacul, ca să vă facă treabă și el, după înțelegerea și jurământul și zapisele ce ați avut împreună; și după ce vă va fi făcut treaba, cum e înțelegerea și jurământul și cum sunt zapisele ce ați avut împreună,

să faci și tu pace și să trăiești în unire cu el.

Dar, după ce ne-ai spus că între tine și marele cneaz Alexandru pace nu se va face, ai trimis la noi, ca, după înțelegerea luată și după jurământul făcut, să te ajut și să mă scol împotriva lui. Dar adu-ți aminte: când ai trimis la noi pe solii tăi Ivan Bersen și Balița diacul, cum ne-au vorbit ei din partea ta, ca să luăm pace cu ginerele tău, cu marele cneaz Alexandru al Litvei, fiindcă ai luat și tu înțelegere și pace cu el. Noi atunci, după vorbele tale, am făcut pace cu el și ne-am jurat pe cruce și am scris zapise de pace.

Io Ștefan Voevod ne-a mai poruncit să-ți vorbim: toți craii și toți domnii creștini, câți sunt, și toate părțile Apusului și toate părțile Italiei se unesc și se gătesc și ar dori să meargă împotriva păgânilor. Ar fi bine să ai și tu pace cu creștinii și să te scoli împreună cu toți domnii creștini împotriva păgânității.”

Sursa traducerii: Ioan Bogdan, Documentele lui Ștefan cel Mare, vol. II, București, 1913 (pe www.dacoromanica.ro)
Sursa imaginilor: Акты относящиеся к истории Западной России, том 1., 1340 – 1506, Санктпетербург, 1846

„Gheografia elementară cuprinzătoare preliminarelor și descrierei ghenerale acelor cinci părți a Pământului. Compusă de răposatul Pah. V. Fabian. Ediția a doua. Eșii. În Tipografia Albinei. 1840.

POPOARĂ. Numărul lăcuitorilor se socotește la 213.713.000. Limbi fruntașe ale acestor popoară sânt 12:

1. Viscaia pe îmbe lăturile Pirineilor 65.000.
2. Țeltogalică în Nordoscoția și Irlanda.
3. Cimvrica în Vales și în Nordovesfranția cu cea ceasupra 7,5 milioane.
4. Finica în Finia, Laponia, la Samoezi, Estoni, Livoni, Ceremiși și Ciuvași 2 milioane.
5. Greceasca noă 2,5 milioane.
6. Din limba Romană, fiicele limbei latinești: italiană, franțeză, spanioală, portugheză, românească 80,5 milioane.

Româneasca se vorbește începând de la stânga Nistrului pănă la Bug în Beserabia, Bucovina, Moldova, Țara românească, Transilvania, Ungaria pănă în Tisa cuprinzând 12 comitaturi, o parte din // Bulgaria, Serbia, peste Balcan și Macedonia, Tesalia, Acarnania, în părțile Ipirului.

7. Albaneza (arnăuțască) la sudostul Adriaticei 300.000.
8. Ghermana: în Ghermania, Prusia, prin Livonia, prin Transilvania, Elveția, prin Franția, cu sororile sale în Englitera, Olanda, Dania, Norveghia, Svezia, Islanda, 56 milioane.
9. Litvana: în Livonia, Estonia, și Curlanda.
10. Slavoana: în Rosia, Polonia, Galiția, prin Ungaria, în Slavonia, Croația, Iliria, Moravia, Luzația, Bohemia, iarăși Casubii și Sirbii, Slovacii, Montenegrinii și Bosnecii peste tot 59,2 milioane.
11. Turcotătară: în Turcia, Crâm 3,2 milioane.
12. Magearică (ungurească): Magearii, Iazicii, Cumanii în Ungaria; Magearii, Secuii în Transilvania 4 milioane.

Cătră acestea mai sânt 1.920.000 Jidovi, 120.000 Armeni și ca la 300.000 Țigani.”

Sursa: Biblioteca Facultății de Geografie și Geologie din Iași

„✝ Io Ioan Nicolae voevoda, bojiu milostiu gospodar Zemli Moldavscoi. Scriem domnia me la credincioși boiarii noștri, dumnalor starostii de Cernăuți, i Manole, biv vel căpitan, i Gheorghe Pârvul, medelnicer. Facem știre că rugătoriul nostru, sfințiia sa Sămeon, egumenul de la mănăstire Sveati Arhangheli, având a hotărî satul Borăuții, ce sânt la Cernăuți, iată că vine acolo. Deci, văzind dumnavoastră carte domnii mele, să vă sculați, să mergeți la Borăuți, și să luați sama bine, și pre unde vor fi fostu hotară vechi, să îndreptați și să puneți hotară, precum s-a căde cu dreptate. Și să faceți mărturie în semne egumenului și, fiind hotărniciia cu dreptate, vom întări mănăstirii.

Aceasta scriem.
Vleato 7252, Mart 31.
Vel logofăt.”

Sursa: Larisa Svetlicinâi, Demir Dragnev, Eugenia Bociarov, Moldova în epoca feudalismului, vol. VIII, Documente moldovenești din secolul al XVIII-lea (1711-1750). Cărți domnești și zapise, Chișinău, 1998

„Iacov, cu mila lui Dumnezeu, arhiepiscop și mitropolit Moldaviei.

Facem știre că fiind pricină de hotarul moșiei Strășenii din țânut(ul) Orheiului a mănăstirii Sfintei Vineri de aice din Eș din sus cu Cojușna, moșie răzășască și din gios cu moșie Curlucenii a dumisale păh(arnic) Ioan Carp pentru care au și avut giudecată înnainte luminatului Divan gospod și hotărâre nu s-au dat, rânduindu-să boierii hotarnici ca să margă la fața locului și să facă cercetare cu amăruntul după putere scrisorilor și dovezi ce vor ave amândoao părțile cum și prin mărturie oamenilor bătrâni ca să poată afla cele adevărate margeni a numitei moșii Strășenii di matca apei Bâcului, cum au înblat din vechi. Dar spre descoperire adevărului s-au făcut cerere de am dat noi această carte de blăstăm asupra tuturor acelora care nu vor scoate toate scrisorile spre aflare hotarălor adevărate și asupra celora ce vor ști atât marginile cele adevărate a numitei moșii cum și matca Bâcului cum au înblat din vechi și nu vor mărturisi adevărul în frica lui Dumnezeu și asupra celor ce vor cunoaște marginile celor adevărate a numitei moșii după putere scrisorilor și după mărturiile oamenilor și nu vor urma dreptății în frica lui Dumnezeu, unii ca aceie zicem ca de viața lor, de ostenelile lor și de sudorile lor, de chivernisălile lor și de dobitoacele lor parte să nu aibă, ci ca fumul și ca pravul cel din drum toate să fie întru pierzare și peire de toate ale lor cele văzute ca de avere dreptului Iov diavolul să să atingă, oftând și tremurând târându-să pe pământ ca Cain, să fie în toată viața lor, moștenind lângă aceste bubele lui Ghiezi și zugrumare Iudei vânzătoriului, fimeile lor să rămâe văduve și copii lor săraci și cerșitori și lipsiți de tot felul de pricopsală în toată viața lor și în grabă giudecata lui Dumnezeu să-i agiungă la cele văzute de ochii lor.

Iar de vor mărturisi adevărul în frica lui Dumnezeu, să fie ertați și blagosloviți. Amin.
1800 avgust 14.
Iacov mitropolit Moldovii.”

Sursa: Larisa Svetlicinâi, Demir Dragnev, Eugenia Bociarov, Moldova în epoca feudalismului, vol. XI, Documente moldovenești din secolul al XVIII-lea (1787-1800). Cărți domnești și zapise, Chișinău, 2008.

„Gherasim, arhimandrit și egumen sfintei mănăstiri Răchitoasa. Adiverez prin această scrisoare a mea, ce o dau la mâna dumisali Matei Donici, biv vel stolnic, precum să să știe, că având numita mănăstire un țigan, anumi Vasilie, frate cu o Safta, țiganca mănăstirii, cari țigan de vro câțiva ani, fugind de la mănăstire, s-au însurat, luând o țigancă a dumisali, anumi Paraschiva, cu care înpreună au făcut cinci copii, adecă patru feciori și o fată. Acum, dar, voindu ei prin înpărțală a trage de la dumnealui partea mănăstirii, am stătut la învoială, prin cari, hotărându-să, s-au îndatorit dum(nea)lui a da mănăstirii trei sufleti, adică doao feati și un băiat. Și măcar că dreptul mănăstirii era să tragă trei suflete și giumătate, dar după învoială acea giumătate de suflet am lăsat ca să treacă de la mănăstire la dum(nea)lui: cari sufleti de țigani s-au îndatorit dum(nea)lui a-i faci teslim mănăstirii după înplinirea a cinci luni de zile, însă să fie curați, sănătoși, buni de slujbă, iar nu cu oareșcari beteșuguri.

Iar când dumnealui, la vadeaoa ce s-au pus, nu va da țiganii mănăstirii și va mai prelungi, atuncea să aibă dumnealui a da patru suflete de țigani mănăstirii, fără cuvânt. Și când va faci dumnealui țiganii teslim mănăstirii, atuncea, prin osăbită scrisoare ce va da mănăstirii, să arate și numili acelor sufleti, luând de la mănăstire scrisoare, precum că i-au priimit și am iscălit.

1804 fevr(uarie) 10.
Gherasim egumen arhimandrit.”

Sursa: Larisa Svetlicinâi, Demir Dragnev, Eugenia Bociarov, Moldova în epoca feudalismului, vol. XII, Documente privitoare la istoria Țării Moldovei la începutul secolului al XIX-lea (1801-1806). Cărți domnești și zapise, Chișinău, 2012.

(traducere) „✝Io Eremia Moghilă voevod, din mila lui Dumnezeu, domn al Țării Moldovei. Am dat această carte a domniei mele, rugătorului nostru ieromonah igumen de la ruga noastră, sfânta mânăstire Pobrata și întregului sobor și vătămanului lor de la seliștea Ciulinești, ținutul Iași, pentru ca oricâți oameni își vor chema în acel sat din altă țară, fie Vlah (вʌaх) sau Rus (рȢсин) sau Muntean (мȢнтънин) sau Ungurean (ȢнгȢрънин) sau de orice limbă vor fi sau din oameni fugiți de acolo sau alți oameni neînscriși în dabile din țara noastră, ei să aibă, de la domnia mea, slobozie pe trei ani, să nu ne lucreze la nicio muncă a noastră, nici iliș să nu plătească, nici bir, nici alte dabile, câte vor fi la ținut, în acești mai sus scriși ani și nici marii vatagi să nu aibă nicio treabă cu ei.

Iar cine îi va turbura va fi de mare pedeapsă. Pentru aceasta, nimeni dintre slugile noastre, mai sus scrise, să nu îndrăznească a-i turbura înaintea acestei cărți a domniei mele.

Scris la Suceava, în anul 7113 (1605) Iunie 15.
Eremia voevod.
✝ Prohor (a scris).”

Sursa: Documente privind Istoria României, Veacul XVII, A. Moldova, vol. I (1601-1605), București, 1952