Ms. rom. 588 de la Biblioteca Academiei Române
„Iară înpăratul des venia la cercetarea coconului, că-l iubea foarte cu o dragoste mare. Dici într-una de în zile, grăi cătră înpăratul: Pohtiiam // a ști de la tine un lucru oarece, domnul meu înpărate, păntru care lucru pururea neîncetat o scârbă șî grije-m roade sufletu.
Iară tată-său de cuvintele acelea duru-l în inemă șî zise: Grăiaște-m prea iubite, fătul mieu, ce scârbă iaste aceasta ce te cuprinde, și eu mă voiu nevoi a o schimba de grabă întru bucurie.
Zise coconul: În ce chip m-ai închis aici înlăuntru cestor ziduri șî porțile mi-ai încuiat, și m-ai pus a fi de tot neeșit șî tuturor nevăzut?
Zise tată-său: Voia-mi iaste, fătul mieu, să nu vez ceva de celea ce ți-ar întrista inema, și ți-ar tăia veselia, că-ți port grija, ca întru dulceață necurmată
șî întru toată bucuriia și veselia să trăești în tot veacul.
Zise fiiul cătră tată-său: Bine zici, domnul mieu înpărate, ce într-acesta chip eu nu în bucurie, nici în veselie trăesc, ce mai vârtos întru scârbă șî întru strimtură multă, atâta cât acele bucate șî băutură, fără ticneală-mi sânt și amară. Că aș pohti să văz toate câte afară de în caeste porți și de ți-e voia să trăesc viiață fără durere, dă învățătură, să es când voiu vrea șî să-mi îndulcesc sufletul cu vederea lucrurilor ce au fost nevăzute de mine până acum.
Îngrijat fu înpăratul dacă auzi acestea
și cugeta că de-l va opri de în voia lui ce cerea, de mai mare scârbă șî întristăciune-i va fi făcătoriu. Ce zise: Eu, fătul mieu, face-voiu pre pohta ta. Atunce porunci să gătească cai șî slugi aleș și toate lucrurile ce sânt de podoabă înpăratului, și-l slobozi să iasă cându-i va fi voia. Șî deade poruncă celora ce era cu dânsul, să nu cumva să aducă spre întimpinarea lui ceva de în lucrurile ce fac omului scârbă șî întristare, ce să pue cătră întimpinarea lui tot ce e bun șî ce e frumos și ce aduce dulceață, de-acelea să arate coconului; șî danțuri bine tocmite pre ulițe jucând
și cântând cântece și multe feliuri de priviri să pomenească, ca mintea lui într-acelea să se zăbovească și să se îndulcească de ce va plăcea.
Dici cu cinste ca aceia eșind pururea feciorul înpăratului la primblare, într-o zi (păntru nepaza slugilor că fusese oarecum uitat atunce a păzi ca mai nainte, după porunca înpăratului) văzu doi oameni de carii unul era gubav, iară altul era orb, pre carii văzându-i, cutremură-se în suflet și grăi celor ce era cu dânsul: Cine sânt aceștea, că văerată e vederea lor?
Iară ei nu mai putură ascunde lucrul ce venise la ochii lui, ce ziseră: Acestea sânt patimile omenești // cari au obiceaiu a se întâmpla oamenilor, de în lucru stricat șî de umedealele trupului […]
De-aciia iarăș preste puține zile, întimpină pre un unchiaș vechiu de multe zile, cu fața-i zbârcită șî slab de în vine șî gârbovit șî preste tot cărunt și-i căzuse dinții șî pălpăia de în gură ca cela ce n-are dinți, pre carele văzându-l cuprinse-l o spaimă șî-l aduse aproape de sine, de întreba să știe acea minunată vedere […]”
Sursa foto: Medievalia
