Arhivele statului turco-maghiar, Pesta, 1869
„Prealuminate Principe!
Din repetatele scrisori ale luminăției voastre, precum și din rostul domnului sol, în adevăr cu durere am fost nevoit a înțelege cât de părăsită, întunecată, păgubitoare și rușinoasă pentru țara luminăției voastre este soarta preoților români de sub ascultarea luminăției voastre și cum aceasta a decăzut așa de mult, încât nu sunt în stare nici să citească, cu atât mai puțin să înțeleagă și să învețe sfintele evanghelii, drept care este în adevăr de plâns, că bunele moravuri și legea creștinească se strică din zi în zi mai mult, după cum observă luminăția voastră cu drept cuvânt. Înțelegând aceasta, durerea apasă inima și pana noastră și, dacă o nenorocire obștească nu ne-ar opri pe noi și pe oamenii de credința noastră aici în mijlocul țărilor stăpânite de necredincioși, de bună seamă ne-am grăbi să mergem acolo, unde e atât de necesară învățătura legii lui Christos și îndreptarea moravurilor. Totuși suntem opriți aici spre a fi supuși necontenitelor bănueli din cauza credinței creștine, pe care o mărturisim și nu ne prisosesc astfel de apostoli, cărora li s-ar putea încredința spre îndreptare o astfel de stricăciune și neîngrijire a credinței. Într-aceea găsim o mângăiere în faptul că luminăția voastră, căruia Dumnezeu a încredințat spre ocrotire atâtea popoare așa de mari, a promis acestei nenorocite națiuni și preoților ei larga sa bunăvoință și protecțiune. Deoarece însă condițiunea, pe care luminăția voastră a stabilit-o ca un fel de preț pentru această bunăvoință a sa și ne-a împărtășit-o nouă în scrisori cât se poate de secrete, este de așa natură, încât nu o putem înțelege limpede, ci chiar dacă ar fi fost exprimată foarte limpede, totuși credința supremului nostru oficiu patriarhal ne împiedică a o înțelege; de aici va putea luminăția voastră cu ușurință să înțeleagă, că noi pentru o astfel de lucrare nicidecum nu putem da sprijinul nostru în mod fățiș. Înțelegem în adevăr, că luminăția voastră nădăjduiește să-și poată împlini scopul în chestiunea aceasta mai cu ușurință, dacă Ghenadie (Gemmadius), episcopul acelor ținuturi ar primi de la noi o încurajare cât de mică, precum înțelegem și aceea, că numitul Ghenadie cu ușurință trebuie înduplecat întâi la tăcere, apoi la lucrare, cu condițiunea ca noi să închidem ochii și urechile noastre, dar și secretele au de obicei prea adeseori soarta lor. Înțelegem că preaputernicul împărat al turcilor nu va pune nici o piedică acestui scop al luminăției voastre, întrucât lui îi este deajuns să aibă între supușii săi credincioși cât mai multe popoare, chiar dacă ele mărturisesc altă credință decât pe aceea a lui Mahomet. Dar netăgăduita învoială a turcilor ar putea oare să înduplece nația românilor (gentem Valachorum),
ca lăsând la o parte toate celelalte secte religioase, să îmbrățișeze de bunăvoie numai acea credință unică, pe care luminăția voastră o mărturisește cu pietate (căci ne pare clar, că aceasta e intențiunea luminăției voastre) – trebuie să ne îndoim asupra acestui lucru, deoarece fără prejudiciul celorlalte secte, care se bucură de aceleași drepturi în țara luminăției voastre, fără tulburarea și întărâtarea sufletelor el nu poate fi dus la îndeplinire. Dar pentru a putea îndeplini aceasta în mod norocos și pașnic, înainte de toate ar trebui ruptă legătura de sânge și de simțiri care trăiește, deși în mod tainic, dar cu atât mai puternic, între românii din țara Transilvaniei și între locuitorii țării Munteniei și Moldovei. La aceasta de bună seamă, dacă nu cu arma, cel puțin prin îndemnuri tainice vor pune piedici […]”
Sursa traducerii: I. Toderașcu, Crestomație de istorie medie a României, I. Documente, Iași, 1977.
Sursă imagini: Török–magyarkori történelmi emlékek, IV, Pest, 1869.
