„Domnule ban!
(Domine bane)
Aducem la cunoștința domniei voastre că noi am așteptat cu cea mai mare dorință pe măria voastră, pentru ca să-i putem lămuri și arăta nevoile noastre măriei voastre, (ce sunteți îndată) după Domnul. Pe lângă aceasta, prin scrisoarea de față cerem cu smerită rugăminte măriei voastre ca să te înduri a asculta cu bunăvoință plângerea noastră îndreptată către domnia voastră în această privință, pentru că, după Domnul cerului și după domnul (nostru) regele, nu putem spune nevoile noastre nimănui altuia decât măriei voastre. Și dacă ar fi să înșirăm în această scrisoare nevoile noastre pe rând, ar cere prea mult timp să le povestim pe fiecare în parte, și ar fi și pentru măria voastră greu să le ascultați; dar povestim câteva din cele mai de seamă și mai de căpetenie, care sunt binecunoscute măriei voastre (și care), din zi în zi, ne-au adus cu totul în cea mai mare sărăcie și lipsă.
Cea dintâi strâmtoare a noastră a început să se ivească atunci când domnul nostru regele a intrat în țara Bulgariei (regnum Bulgarie) și fiecare din noi în parte am mers în acea oaste cu bunurile și, de asemenea, cu trupurile noastre și am dat găzduire domnului nostru regele. După aceea, domnul nostru regele a întemeiat banatul zisei țări, și l-a dat măritului bărbat Dionisie, voivodul Transilvaniei, și fratelui său, banul Emeric, iar ei au intrat în Vidin și noi toți am intrat și noi cu ei în Vidin, după obiceiul celor ce slujesc în oaste.
Apoi, venind domnul Dionisie voievodul, a adus cu sine pe împăratul grecilor (imperatorem Grecorum), cărora, după porunca domnului nostru regele, le-am dat o găzduire atât de bună, încât cu atâtea cheltuieli am fi putut să cinstim (chiar) pe domnul nostru regele […] Pe deasupra, începând din ceasul acela, în fiecare an am mers, cel puțin de câte două ori, la oaste și, afară de aceasta, am dat și (pentru) cheltuielile oastei.
Apoi, în cele din urmă, domnul (nostru) regele a pornit din nou războiul împotriva necredincioșilor săi din Țara Românească (infideles suo Transalpinos), iar noi, începând din ceasul acela când s-a iscat cearta aceea, din pricina (atacurilor) acelor (necredincioși), am ținut necurmat cel puțin două sute de oameni, în munți, și ziua și noaptea, până la venirea iernii. Pe deasupra, noi, cu cinci sute de oameni strânși dintre cei mai buni, am rămas acolo în Mehadia, până la întoarcerea domnului nostru regele, și am dat pentru cheltuielile oastei, după porunca domniei voastre, și totodată am dat găzduire domnului (nostru) regele și chiar măriei voastre, (cheltuieli) din care n-am fost în stare să dăm înapoi obștei niciun dinar. Pe lângă aceasta, am fost așa de pustiiți de oastea acelui domn al nostru regele, încât au ars până în temelii și cu desăvârșire toate grădinile și curțile și alte clădiri, în care nu se aflau locuințe pentru oameni, ne-au luat cu silnicie fânul și alte lucruri trebuitoare, aflătoare în casa noastră, din care pricină vitele au murit de foame și noi înșine ne aflăm în cea mai mare lipsă.
Iar acum, măria voastră cere de la noi, adică de la ținut și de la cetate, trei sute de florini, pe care nu putem în nici un chip să-i dăm acum, căci, precum am dat în alte vremuri, am da și acum cu dragă inimă, așa cum s-ar cuveni să dăm domniei voastre, dar, fiind atât de cumplit copleșiți de atâtea nevoi, nu putem nicicum să vi-i dăm.
Drept aceea, închinându-ne până la pământ, ne rugăm de domnia voastră să ne cruțați de data aceasta și să nu puneți să ni se ceară acei florini.
Această obște a cnezilor și a altor români din districtul Sebeș (hec universitas kenezyorum et aliorum Olachorum de districtu Sebes), precum și locuitorii cetății și toți bogații și săracii din cetatea Sebeșului [Caransebeș], credincioșii voștri.”
Sursa traducerii: Documenta Romaniae Historica, Seria D. Relații între Țările Române, vol. I (1222-1456), București, 1977 (pe www.dacoromanica.ro).
Sursa foto: Arhivele Naționale ale Ungariei.
